Viata nu-i liniara

Viata nu este si nici nu ar fi normal sa fie liniara, fara urcusuri si coborasuri.
Fiecare experienta prin care trecem ne este necesara ca sa invatam, sa ne dezvoltam si sa evoluam.

Cu siguranta ai observat ca oricat te-ai stradui sa-ti proiectezi viata in cel mai mic detaliu, ca oricat te stresezi sau te chinui sa traiesti dupa un anumit scenariu, ca indiferent cat de mult incerci sa actionezi asupra factorilor exteriori ca lucrurile sa se desfasoare asa cum vrei tu, viata va avea intotdeauna diferite surprize pentru tine.

Asa ca, cea mai buna abordare este sa mergi cu incredere inainte, sa te astepti la orice si sa ai convingerea ca vei gestiona orice iti va aduce viata in cale. Nu are niciun sens sa-ti investeti energia in a te stradui sa controlezi ceea ce nu tine de tine, ci doar sa ai incredere in tine insuti ca vei face fata oricarei incercari.

Adu-ti aminte ca orice problema are cel putin o solutie, ca nu ti se da niciodata o problema pe care sa nu poti sa o rezolvi si ca ai deja toate resursele in interiorul tau ca sa depasesti cu bine orice. Iar fiecare obstacol pe care il depasesti te va face si mai puternic pentru ceea ce urmeaza.

Cel mai „rau” lucru pe care poti sa-l faci este sa devii paralizat de frica de a actiona, sa-ti limitezi viata la o anumita zona de comfort – pentru ca oricum se vor intampla si acolo lucruri neprevazute, sa te multumesti cu putin sau „sa stai in banca ta”.

Ai incredere in tine, experimenteaza, traieste-ti viata si asteapta-te la orice, stiind ca vei atrage care tine exact acele experiente pe care le poti depasi si care iti sunt necesare pentru a evolua.

Sursa: Ursula Yvone Sandner

Reclame

Iti place de tine?

Iti place ceea ce faci, iti plac oamenii care sunt in jurul tau, iti place de tine?

Daca raspunsul este “nu” la oricare dintre intrebarile de mai sus, inseamna ca este necesar sa faci niste schimbari.
Nu-ti fie teama sa renunti la ceea ce nu-ti mai foloseste si cauta alte solutii pentru viata ta. Nu este nicio onoare sa-ti petreci viata in suferinta, compromisuri repetate, sacrificii sau lipsa de satisfactie. De ce sa te chinui, cand poti sa te bucuri?

La sfarsitul vietii tale pe acest Pamant, atunci cand te vei uita in urma la tot ceea ce ai trait, vei simti fie regrete, fie implinire… insa atunci va fi prea tarziu ca sa schimbi ceva.

Fa toate schimbarile necesare ca sa poti oricand sa raspunzi cu “da” la intrebarile de mai sus. Fa tot ce ai de facut ca sa te simti bine cu tine insuti si cu toate aspectele din viata ta.

Viata este o bucurie pe care sa o celebram si nu o povara pe care trebuie sa o ducem!

Ce-i așteaptă pe tinerii cu studii în străinătate când se întorc în România

Companiile se feresc să-i angajeze pe cei care au absolvit instituții de învătământ în străinătate, suspectându-i de pretenții materiale foarte mari. Aceasta este doar una dintre concluziile unui studiu realizat la începutul lui martie 2014, de către Institutul Pro Diaspora Română, în rândul mai multor persoane care au studiat în străinătate și s-au întors în România.

Potrivit acestora, posesori de diplome eliberate de instituții de învățământ superior din străinătate sunt suspectați de pretenții materiale foarte mari și prin urmare nu sunt foarte căutați în rândul angajatorilor, fie că este vorba despre sistemul public sau privat.

Cei care doresc să se angajeze la Stat, în special în instituții de învățământ superior sau de cercetare, au de înfruntat corupția și reticența celor care iau deciziile.

“Față de un absolvent de studii în străinătate revenit în România, reacția multora din sistemul autohton de învățământ superior este ‘cea a lui Achim Moromete: Are școală dar n-are școala vieții’ ”, susține un respondent participant la cercetare.

Același respondent a adăugat că în România nu contează ce așteptări au cei care studiază în străinătate.

“Contează că, în România, instituțiile publice n-au nevoie de ei, iar rezultatele lor educaționale sunt puse, în cel mai bun caz, în aceeași grilă cu un doctorat la o universitate obscură din România”, susține același respondent.

Datele studiului mai arată că cei care au reușit să își găsească rapid un loc de muncă la întoarcerea în România sunt în general cei care erau angajați înainte de a pleca la studii în străinătate și care au păstrat relațiile profesionale și sociale cu foștii colegi.

La revenirea în țară, pe postul de pe care plecaseră, anii lungi de studiu le-au permis cel mult o promovare subiectivă, de statut, nicidecum una concretă, materializată printr-o creștere salarială sau printr-o promovare pe scara ierarhică profesională.

Totodată, procesul de echivalare a diplomelor obținute în străinătate rămâne netransparent și durează nejustificat de mult.

“Multe specializări obținute în străinătate continuă să surprindă Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED), prin lipsa de corespondent în sistemul de educație superioară românesc. Echivalarea devine astfel o muncă de creație, nu aplicarea unei proceduri standard”, mai reiese din aceeași cercetare.

De asemenea, remunerația absolvenților români de studii în străinătate este mai consistentă în mediul privat și în ONG-uri.
Bugetarii, în special angajații din sistemul de educație și cercetare românesc, rămân “Cenușăreasa grilelor salariale propuse de stat”.

Ei sunt astfel nevoiți să își completeze veniturile fie având al doilea loc de muncă, fie prin finanțări pe care le obțin din surse externe pentru diverse proiecte de cercetare.

 

VIAȚA ȘI CEASUL

Cu știință sau fără știință, stabilim un exemplu de valori care poate fi văzut de toți.

Alegerile noastre zilnice îi influențează pe alții, fie că este vorba de copii noștri, de familie, prieteni sau chiar de străini. Petru scoate acest lucru în evidență când spune bisericilor: „De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu…” (1Petru 4:4). Contextul ne ajută să înțelegem că Petru se adresează acelora care refuză un stil de viață plin de excese și de comportament păcătos, iar ideea este că oamenii observă cum trăiți și sunt atinși de viețile dumneavoastră, fie în bine, fie în rău. Se pare că suntem atât de dornici să ne dedicăm viețile atâtor lucruri și cauze dar, nu suntem deloc dornici să ne dedicăm viețile grupului lui Dumnezeu, bisericii.
Mai sunt apoi și acele lucruri față de care nu ne dedicăm oficial, și totuși ne consumă chiar mai mult timp din viețile noastre. Puțini dintre noi consideră televizorul o cauză la care ne dedicăm viața, și totuși, mulți oameni petrece în medie trei/patru ore pe zi uitându-se la acea cutie. Mai avem mesele în oraș cu prietenii, diferitele distracții, sau ceea ce tinerii numesc „doar să petrecem timp împreună”. Adaugați la toate acestea fascinația pe care o avem pentru aparatele elecronice de orice tip. Câți dintre noi ne grăbim spre casă să fim siguri că nu pierdem un episod din filmul preferat sau jocul echipei sportive preferate? Ne este însă mai greu să găsim timp pentru ceea ce contează cel mai mult.

Cele mai mari porunci pe care la avem este să iubim pe Dumnezeu și să ne iubim unii pe alții. Cu toate acestea, citirea Bibliei, meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea și închinarea par opționale în viețile multora. Computerele sau tabletele primesc deseori mai multă atenție decât soțul/soția sau copiii. Dacă credincioșia unei persoane s-ar măsura cu ajutorul unui ceas, pe ce loc s-ar găsi credința dacă o comparăm cu filmele de seară sau cu ultimele jocuri de pe tabletă?

Este o luptă pe care fiecare dintre noi trebuie să o recunoască. Viața în umbra crucii, trăirea „Căii” va fi întotdeauna o alegere conștientă împotriva aceea ce vine ușor, sau împotriva aceea ce este firesc, natural. Ni se poruncește: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:37-39). A iubi nu este doar o amintire caldă sau un sentiment. Pasaje precum 1Corinteni 13 și Romani 12 ne arată clar că dragostea este văzută în acțiunile și în faptele noastre.
Pentru mulți, aceasta s-ar putea să pară o chemare de a fugi din lume și de a se retrage la o existență protejată, izolată. Dar nimic nu ar putea fi mai lipsit de adevăr biblic. Hristos, în rugăciunea Sa către Tatăl ne arată clar că, deși nu suntem „ai lumii”, suntem „în lume” (Ioan 17). Nimeni nu ar trebui să fie mai implicat în această lume decât un copil al credinței, dar este vorba de o implicare care în mod constant e conștientă de motivul pentru care suntem aici.

Poate pentru câteva săptămâni, veți putea să vă măsurați dedicarea nu prin cuvinte sau dorințe, ci cu ajutorul ceasului? Vedeți unde vă aflați! În fiecare zi întrebați-vă unde este Dumnezeu în acea zi din viața dumneavoastră

Mă întreb uneori dacă…

Nu am fost pus în situaţii limită. Ca orice om, am durerile, supărările, neîmplinirile, eşecurile mele. În fiecare zi, pierd câte puţin, greşesc undeva, ratez o şansă. La intervale neregulate, se întâmplă să pierd mai mult sau să fac o greşeală mai mare. Atunci e mai greu. Nu a fost totuşi niciodată într’atât de greu. Rezist, chiar cu riscul de a părea insensibilă, rece, inumană. Văd clar pata neagră de pe sufletul meu. Văd fiecare clipă în care nu am făcut ce trebuia făcut. Văd fiecare om pe care l’am rănit inutil. Văd şi lucrurile frumoase, din când în când. Într’o zi, nu va mai fi nimic. Gândindu’mă la ziua aceea, mi se face frică. M’am învăţat să pierd oamenii pe care i’am iubit cel mai mult, dar încă n’am învăţat cum sa mă resemnez că mă voi pierde şi pe mine. Nu cred în minuni, ştiu că odată şi’odată se va întâmpla. Aş vrea doar ca, în clipa aceea, să nu fiu acolo.

De vreme ce fug de moarte, e clar că n’aş putea să o provoc. Am căutat şi alte motive în afara spaimei de a nu mai fi. Nu le’am găsit în credinţă. Secole de’a rândul, Biserica s’a bazat pe oameni naivi pe care i’a putut domina. Între timp, oamenii au rămas la fel de naivi, doar că nu mai poate să’i domine. Un preot nu m’ar putea convinge cu Biblia lui. I’aş zâmbi şi i’aş spune că e o poveste frumoasă. În mod cert, nu ameninţarea cu iadul m’ar aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Mă gândesc acum că, deşi nu am crezut niciodată profund, deseori am simţit nevoia să cred. Nu neapărat într’un dumnezeu creştin, cred că aş fi fost dispusă să accept existenţa oricărui dumnezeu. Într’o zi poate îmi voi construi unul. Un dumnezeu al meu, cu care să vorbesc dimineaţa la cafea şi care să’mi arate unde pot găsi linişte.

Am căutat motive şi în familia mea. Înainte erau trei. Au mai rămas doi. Două suflete pentru care moartea mea ar însemna sfârşitul raţiunii lor de a exista. Mi’am spus de multe ori că pentru ei trăiesc, pentru ei mă străduiesc să fie bine. Ipocrizie mascată într’un amalgam de dulcegării. Trăiesc pentru mine şi nu mă străduiesc deloc. Merg pe muchia valului. Mama – cu mama e altă poveste. Ea într’adevăr trăieşte pentru mine. Nu i’am spus prea des că o iubesc. Mama luptă, mama se zbate, mama supravieţuieşte pentru a supravieţui eu. Nu ştiu de ce vorbesc despre asta. Oricum, în esenţă, frica de moarte este cel mai însemnat, dacă nu chiar singurul motiv pentru care nu vreau şi nu pot să mă sinucid.

Încerc, pe de altă parte, să înţeleg motivele altora. E greu să reconstitui motivele unui mort. E ca şi cum ai pretinde că ai înţeles o carte citindu’i doar rezumatul. Cine poate şti ce’a fost în mintea lor, când s’a produs mai exact declicul, în ce trăiri au fost îmbrăcate ultimele secunde – mai ales ultimele secunde, ultimul gând. Despre cele mai multe sinucideri am auzit la televizor. Înainte de a se umple ştirile de cadavre, erau mai degrabă evenimentul senzaţional. Foşti membri PCR, procurori, oameni de afaceri, pe seama cărora au curs anchete, presupuneri şi emisiuni. Presupun şi eu că unora dintre ei le’a fost teamă de urmările unor lucruri pe care le’au făcut. Teamă de închisoare, de exemplu, teama de ruşine, de decădere. Revin la o idee anterioară – cine poate şti ce’i în sufletul unui om? Cert este că niciunul din ei nu mi’a stârnit milă, sau vreun prea mare interes. Nimic decât alţi oameni care au murit.

A urmat şirul sinucigaşilor cu bocanci, soldaţi în termen, cei mai mulţi cu puţină educaţie, provenind din medii sociale sărace, părăsiţi de o iubită oarecare şi aflaţi numai la un glonte distanţă de opţiunea liber exprimată de a muri. Până la iubită, însă, până la constatarea sărăciei şi la acuzaţia de analfabetism, drumul trece prin aţintirea unui deget către sistemul militar românesc, care mult timp a promovat barbarismele inutile, chipurile în scopul de a te face bărbat. Când luni de zile ţi se revocă dreptul de a fi respectat ca om, e lesne de înţeles de ce unii, mai slabi de înger, s’au conformat şi n’au mai vrut să fie oameni deloc. Nu zic că în alte sisteme militare din lume soldaţilor li se dau flori. Totuşi, nu s’a acordat prea mare atenţie celui căruia i s’a pus arma’n mână şi grenada în buzunar.

În aceeaşi grupă de vârstă am aflat în timpul facultăţii că mai sunt şi studenţi care se sinucid. În căminele prin care’am stat eu, într’un an sau altul, au fost doi plus o tentativă eşuată. Au mai fost şi alţii, de care aflam periodic, şi poveştile lor circulau zile bune înainte de a fi îngropate definitiv. Pe morţii mei nu prea pot să’i îngrop, pentru că am fost acolo. Sunt, însă, pe an ce trece, tot mai şterşi. Un băiat care băuse prea mult, student eminent la fizică, iubit de o fată care dormea la el în pat, la ora la care s’a hotărât să’şi lege cureaua de gât. O jurnalistă ciudată, hipioată, inteligentă şi suficient de convinsă de decizia ei, din moment ce a urcat până la etajul 4 pentru a se arunca, în condiţiile în care de la parter degeaba te arunci, că’s slabe şansele de’a mai şi muri. Apoi alţii şi alţii şi alţii, din cauza unor examene restante, sau a unor relaţii ratate, sau poate pur şi simplu pentru că nu s’a găsit cineva să le urle’n faţă că nici pentru un examen, nici pentru o fată, nici pentru un băiat nu se merită să renunţi. Să fi fost acela, în întreaga lor viaţă, cel mai mare rău? Dacă da, atunci au murit aproape fericiţi. Aceşti doi morţi ai mei (impropriu spus „ai mei”, îi cunoşteam numai din vedere) m’au făcut să mă întreb de ce nimeni nu a văzut nimic. Este sinuciderea un secret atât de intim şi de spontan încât nu lasă să se arate nicio predispoziţie, niciun semn? A fost mai demult la televizor un film de mâna a doua – într’o traducere aproximativă, pentru că nu reuşesc să’mi amintesc exact, „Să treci pe lângă ferestre deschise”. Probabil că asta înseamnă să nu te sinucizi – să vezi fereastra deschisă şi să mergi mai departe. Din nou, revin: nu e nimeni să surprindă clipa de ezitare din dreptul pervazului? Accept premisa că se poate să nu existe niciun fel de ezitare, să se întâmple atât de repede încât într’adevăr să nu se poată face nimic. Mă izbesc însă într’o altă premisă. Ne uităm din ce în ce mai puţin în ochii celorlalţi, cu tot mai puţină încredere, cu tot mai puţină răbdare de a înţelege şi de a ajuta. Moartea în sine, indiferent de forma ei, e atât de prezentă în toate, încât şi’a pierdut capacitatea de a mai impresiona. Mai mult, nici măcar viaţa nu mai reuşeşte să impresioneze.

Să zicem, viaţa unui copil. Dar ce contează o viaţă? Sinuciderea bântuie de la elevii de liceu până la ciclul primar. Şcolarii mei învaţă că e cea mai bună metodă de a evita bătaia pentru o notă proastă, BAC’ul picat sau corigenţa care te împiedică să intri în BAC, cinciul la capacitate, durerea despărţirii de prietenă. Cine îi învaţă? Dacă aş vrea să acuz, aş spune că văd asta la ştirile de la televizor. Pentru că, altfel, cum le’ar putea măcar trece prin minte ce înseamnă a muri? Eu însămi am conştientizat târziu trecerea în nefiinţă, şi nici acum pe deplin. Când eram mică, mergeam cu bunica la praznice, eu fiind o mare iubitoare de colivă. Pentru coliva aceea suportam chiar să mă uit şi la mort. Nu mi’a fost propriu’zis frică. La început evitam să le privesc faţa, apoi i’am analizat cu puerilă curiozitate, de parcă ai dezmembra o jucărie să observi după ce mecanism funcţionează. Auzeam bătrânii comentând în stilul caracteristic înmormântărilor româneşti: „Ce mort frumos!”. Pentru mine, nu era nici frumos, nici urât. Doar mort. Apoi a murit bunicul meu şi a fost prima lecţie de semantică. Păstrez încă o anumită oroare de a’i atinge. Mă înspăimântă răceala, rigiditatea. Apoi mă înspăimântă toate lucrurile pe care mi le imaginez întâmplându’se sub pământ. M’ar înspăimânta, de asemenea, să văd un om murind. Dar gândurile astea au intrat în capul meu destul de târziu. Înghiţind bomboanele din colivă, nu mi’am imaginat nicio clipă că aş putea să mă sinucid. Copilăria şi adolescenţa mea nu au avut noţiunea sinuciderii.

Am o prietenă bolnavă de schizofrenie. Din când în când, încearcă să se sinucidă, tăindu’şi venele şi făcând poze la sângele curgând. Ştiu prea puţine lucruri despre schizofrenie sau despre oricare altă afecţiune a materiei cenuşii. Se poate ca, în lumea lor, moartea să echivaleze cu a mânca o îngheţată de ciocolată. Chiar şi fără a fi schizofrenic, fiecare dintre noi ascunde o lume. Un univers mărunt şi complicat, cu hăţişuri, drumuri sinuoase şi încâlcite, bucurii şi dureri, paralel cu sinele nostru cel de toate zilele, cu care defilăm la vedere. Un sine care, cel mai adesea şi în cele mai multe cazuri, nu poartă eticheta de nebun. Apoi aflăm într’o zi că s’a autoanulat şi nu înţelegem de ce. Nu mai găsim etichetă. E prea târziu să mai pătrundem în universul interior, dintr’o dată închis, iar cel exterior ne oferă prea puţine indicii. Etichetăm forţat, din nevoia de a găsi o scuză: nu a mai suportat stresul, sărăcia, boala, suferinţa fizică, lipsurile, eşecul, neputinţa de a merge înainte. Uneori aşezăm o explicaţie în faţa celorlalte, ni se pare mai de înţeles, de exemplu o boală incurabilă, o durere care macină trupul lent şi sfâşietor. Sigur, înţelegem, dar numai pur teoretic, pentru că nu am fost acolo, în învelişul acelui trup.

Cum poţi, totuşi, menţine într’un om, altul decât tine, voinţa de a trăi?

Mă tem că, şi fără moartea propriu’zisă, am momente în care mă sinucid lent, refuzând să exist în parametrii normali ai existenţei mele. Spuneam mai devreme că merg pe muchia valului. Impropriu spus, merg. Mai degrabă mă las purtată. Alături de o sumedenie de alţi oameni care se lasă purtaţi, dar şi de alţii care vâslesc cu braţele goale. Nu mai ştiu ce să cred. E bine, e rău? Cine hotărăşte dacă e bine sau dacă e rău? Sinuciderea este, în anumite situaţii, o chestiune de onoare, o datorie. Să ne amintim de piloţii kamikaze, sau de ritualul seppuku, sau de istorioarele despre spioni capturaţi care preferau să moară înainte de a se afla ceva de la ei. Sau de Cleopatra. Sau de aşa-zişii terorişti irakieni. Să ne mai amintim şi de o sinucidere pe care unii au considerat’o frumoasă – o moarte frumoasă a soţiei unui scriitor român, care a ales să moară imediat după stingerea lui din viaţă. O viaţă împreună, o moartea asemeni. I’am găsit etichetă. În definitiv, eticheta e una singură, cu variaţiuni de imagine: moartea pe care o alegi.

În România de azi, pare să aibă tot mai mare căutare, de la o vârstă tot mai redusă. De parcă şi adolescenţii au pornit propriul lor jihad. Cazuri izolate? Atunci mă supun majorităţii şi recunosc: exagerez. Adevărul este, însă, că, ajunsă în faţa clasei, nu ştiu cum să’mi feresc copiii de sinucidere. Sufletele lor sunt din ce în ce mai vulnerabile şi, daţi’mi voie să cred, lipsite de discernământ. Înţeleg că şi sinuciderea, ca orice alt act liber consimţit, devine la un moment dat o opţiune. Nu o dezaprob, nu o judec, dar mi’aş dori ca, măcar la început de viaţă, să nu fie în vocabularul celor care nici nu au terminat de crescut.

Acasa

Multa vreme mi-am tot spus:..Poate nu sunt eu destul de explicit, si din aceasta cauza, cei de linga mine, nu pot sa priceapa ceea ce vorbesc. Asa ca, am inceput sa povestesc lucrurile exact ca la gradinita…poate….
…poate se va destepta vreunul! Vezi de treaba…pin’la urma am ajuns sa vorbesc de unul singur, deoarece, au inceput sa se rareasca, exact ca ciupercile in vreme de seceta! Intr-un final, am inteles cauza, asa ca, m-am linistit si mi-am vazut de calea mea. Uite asa, am trecut peste cei sapte ani si cinci luni,de cand sunt aici in locul pe care ar trebui sa-l numesc ”acasa”. BLOGOSFERA.
Asa ca sa vezi ce poate mintea celui mai apropiat om tie, trebuie sa fi: Acasa! In casa, pe linga casa(bloc), tot acasa te simti…Eu, peste tot ma simt acasa! Cum se poate asta?! ma intreaba lumea…Foarte simplu-raspund eu; Inteleptii au spus ca ”fiecare om trebuie sa spuna in sinea lui:Tot acest univers a fost creat pentru mine” iar eu, acum, ma incred numai si numai in cuvintele lor, ale Inteleptilor, ma simt in libertate oriunde m-as afla!
Acasa. Nu este aici pe pamant…!Asta nu pricepe lumea..,si nici nu vor pricepe, chiar daca unii/unele incearca sa se abureasca cu fel de fel deeeeee…,ideologii, povesti sau povestioare, prin care doresc sa se
oblojeasca, crezand ca ei/ele sunt bunatatea intruchipata. Vrei nu vrei, trebuie sa accepti ideea, esti doar un calator, iar la un moment(dat), pe care nu-l cunosti nici chiar tu, vei fi saltat din aceasta ”Casa”, chiar daca esti, In_Casa”Ta”! Sunt unii/unele care cred ca totul se opreste odata cu moartea. Altii/Altele cred ca tot ceea ce fac, bine, si nu prea pun baza pe ceea ce se va intimpla dupa moarte, crezind ca totul va fi OK! Putini sunt aceia care se pregatesc pentru: Adevarata Viata Vesnica!
Din moment ce am fost coborit aici pe pamant, si am fost inzestrat cu minte, singura ”marca” care ma diferentiaza de un magar, bou, capra, vaca sau catir…ar trebui sa-mi dea de gandit, putin mai mult decat un
cocos sau o gaina!!Uite asa m-am ridicat din lumea lor, a celor care se ghideaza dupa instincte, si incet incetisor am inceput sa gandesc mult mai rational, bineinteles, cand spun rational, ma refer la rationalul meu
care nu prea este”rational” pentru majoritatea inconjuratoare, ci mai degraba este un fel de, primitivism-fanatic sau ”ceva” mult inferior in inteligenta care nu poate diferentia, bruma de cenusa!!
Mdaa, ce pot sa spun mai mult, fiecare cu rationalul lui..Al meu rational imi spune ca nu sunt nici babuin si nici urangutan…Sunt-Eu, asa cum sunt…Un simplu om, si nicidecum, o planta, deoarece gandesc si’ti spun
din nou: Trezeste-te din somn, ca azi-maine, va trebui sa pleci de aici si nu ai ce sa mananci dincolo! Mult mai mult de atit, vei da socoteala pentru fiecare clipa traita aici, asa ca:86 400 de clipe zilnic, inmultite cu 365 de zile cat are anul, inmultit cu 70,80 de ani de viata, vei ajunge la niste sume astronomice. Asta va fi una dintre datoriile tale fata de Divinitate, sa nu mai amintesc despre greselile facute, atat de tine cat si de cei care ies din tine, copii, nepoti, stranepoti, s.a.m.d…

Vesnicia, Eternitatea, noi o construim in acesti ani, traiti aici in lumea materiala! Cum…?!

 

2014 – Anul Schimbari !

2014 – Anul Schimbarii in Bine ! Sper eu ca si multi dintre voi! …ca o paranteza: tema acestui blog nu o schimb, inca:)
Asa sa fie, la toate capitolele la care simtiti nevoia de o schimbare ! Cu putina disciplina si o buna mobilizare, cu o lista clara de dorinte si poate cu niscaiva ajutor din partea celor dragi, schimbarea in bine e realizabila si benefica.
Nimeni nu va lupta in locul vostru si decat sa va intrebati mereu de ce viata altora e mai plina si mai reusita, mai bine va apucati de tot ceea ce ati lasat neterminat sau de ceea ce ati visat mereu sa faceti, va puneti ordine in ganduri, sentimente si stil de viata, inlocuiti orele in care pierdeti vremea cu altele de miscare si mici placeri, zambiti mai des, priviti mai atent spre viata voastra, nu spre a altora si cautati cu mult mai multa consecventa drumul spre voi insiva.
Gandirea pozitiva nu mai e doar o poveste cu iz de film american, ci un mod de viata mult mai intelept, care a schimbat viata celor care au avut indrazneala de a-l aborda. Nu cred in fericirea continua, pe toate planurile, caci nu exista, stiu, dar cred cu toata fiinta mea in puterea fiecaruia de a-si construi clipele de frumos, de bine, de bucurie, oricate necazuri si poticneli s-ar nimeri pe parcurs…. Renuntarea la lupta, jelitul, oftatul, invocarea nenorocului sunt abordari inutile, drumuri infundate…. Indreptati-va spatele, priviti inainte si in ochii celor dragi si porniti in noul an cu mult mai multa incredere in voi, cu mult mai multa speranta si chef de viata !