Marea confuzie a vacantelor moderne

Doua picioare de albeata varului pasesc cu greu prin nisip, printre galetuse colorate, printre sâni innegriti de soare, pe langa trupuri fusiforme, zvelte, sarate. Se apropie incet de valuri, niste valuri de o bogatie neobisnuita in acea zi.

Ezita la primul contact cu apa, care se lipeste de ridurile adanci din pielea pergamentoasa. Inca doi pasi, un ocol pe langa trupul carnos al unui bebelus-aspirator-de-scoici, si apa ajunge pana la glezne. Cioburi din valurile sparte ii uda genunchii. Batranul zambeste: acum nu doar priveste marea, o si simte. Fiecare lovitura a ei e un cutremur pentru trupul palid, invechit si fragil. Dar zambetul batranului rezista. Langa el, cineva il ajuta.

Am fost martor la aceasta scena in urma cu putin timp, pe una dintre plajele Marii Negre. Statiunea duduia de indemnuri la party, la distractie, la fericire maxima. Figurile celor intinsi pe nisip, alaturi de mine, nu pareau fericite. Obosite, da. Amortite, relaxate, poate.

Fericit parea a fi doar batranul fragil, in timp ce isi inmuia picioarele in valuri, si femeia matura de langa el, cea care ii sprijinea corpul si ii ghida pasii. Douazeci de minute a durat drumul de la umbrela care-i adapostea pana la mare si inapoi, desi plaja era ingusta in acel loc. Douazeci de minute pentru cateva clipe petrecute in valuri.

Cand m-am intors in Bucuresti am trecut pe langa unul dintre acele ziduri cenusii pe care cineva a scris „priveste cerul…”. Si atunci mi-am amintit o poveste spusa de Neagu Djuvara, in urma cu o luna, intr-una dintre librariile Humanitas.

Era de pe vremea cand George Enescu canta inca pe scena Ateneului roman si mos Neagu era ofiter tanar si sot proaspat. Ajuns pe undeva prin Transnistria si fara sa-si mai fi vazut sotia de luni intregi, Neagu Djuvara a reusit sa obtina o permisie si sa ajunga rapid in Bucuresti cu avionul postei.

Plin de paduchi, murdar, neras si imbracat intr-o aspra manta militara, tanarul a ajuns acasa exact cand sotia sa, impreuna cu o prietena, se pregateau sa mearga la un concert in care solist era Enescu. Prietena tinerei familii Djuvara a renuntat generos la bilet in favoarea lui Neagu. Ofiterul s-a spalat, parfumat, a imbracat un frac usor si moale si s-a trezit ascultandu-l pe Enescu la Ateneu, alaturi de iubita lui.

Au trecut 72 de ani de atunci si ochii lui mos Neagu s-au umplut de lacrimi povestindu-si amintirea si vocea i s-a inmuiat: „eram fericit”.

Ne intoarcem melancolici din vacantele noastre moderne. Nu mai vedem marea pe fereastra, ci un santier neterminat si blocat pentru cine stie cat timp. Nu mai dejunam pe o terasa la soare, ci in graba fugind spre metrou sau cautand un loc de parcare. Nu ne mai mangaie nisipul, ci gropile si cainii vagabonzi. Trecem pe langa „priveste cerul…” si, brusc, ne simtim obositi desi abia ne-am intors din vacanta. O vacanta care, chiar daca ne-a relaxat, nu pare sa ne fi reincarcat.

Pentru ca oricat de frumos ar fi cerul, si marea, si rasaritul, doar privitul lor nu ne ajunge. Inlauntrul nostru, acolo unde tehnologia medicala inca nu vede, avem niste baterii stranii al caror principal combustibil nu sunt peisajele frumoase sau petrecerile furtunoase, ci afectiunea.

Privitul cerului ne relaxeaza, dar doar atingerea lui, contactul cu el ne reincarca. Si asta, ca orice schimb important de energie, cere un anumit efort.

Femeia de care batranul se sprijinea pe plaja atinsese acest cer. La fel si prietena familiei Djuvara, care a renuntat la o seara eleganta in favoarea celor doi indragostiti.

Anonimii care daruiesc astazi bilete la concertul din deschiderea Festivalului Enescu – prin concursul „Zece bunici fericiti” au descoperit si ei ca mai important este sa atingi cerul, nu doar sa-l privesti.

In vacantele noastre cautam cele mai frumoase plaje, cele mai confortabile hoteluri si cele mai gustoase mancaruri. Si, chiar dupa ce le-am gasit, ne intoarcem acasa melancolici, oarecum obositi.

Uitam, copilareste, ca ceea ce ne relaxeaza trupurile, nu ne invioreaza si sufletele.

Daruind vei dobandi; e un adevar simplu. Si intr-o tara complicata, cum e Romania, adevarurile simple trebuie repetate neincetat.

Femeia trecuta de 30 de ani

O femeie trecuta de 30 de ani nu te va trezi niciodata la miezul noptii sa te intrebe la ce te gandesti. Ei nu-i pasa la ce te gandesti.

Persoanele echilibrate, cu un psihic puternic, au o cu totul altă percepţie asupra vieţii, viziune care le ajută să fie mai împlinite, mai puţin stresate şi să găsească partea bună inclusiv în situaţii ce par pentru mulţi un capăt de drum. Admirate şi invidiate, deopotrivă, caracterele puternice oferă exemple pe care ne-am dori să le putem urma, dar adesea suntem prea ocupaţi să trăim ca să înţelegem unde greşim. Nimeni nu spune că viaţa este uşoară, dar cu siguranţă poate fi mult mai frumoasă dacă suntem antrenaţi să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să nu ne tăiem singuri craca de sub picioare. Psihologul Amy Morin a realizat un îndrumar pe baza observaţiilor făcute pe propriii pacienţi, oameni obişnuiţi, care ajung în cabinetul ei copleşiţi de probleme. Morin a identificat greşelile capitale pe care le facem, adesea fără să realizăm că ne sabotăm singuri. Nu-şi plâng de milă Caracterele puternice nu irosesc timp preţios şi nu se consumă emoţional analizând la nesfârşit ceea ce li s-a întâmplat sau de ce s-a comportat cineva cu ei într-un anumit fel. În schimb, îşi asumă responsabilitatea pentru rolul jucat chiar de ei într-o situaţie, conştienţi de faptul că viaţa nu este întotdeauna uşoară sau dreaptă. Nu se lasă subjugaţi Oricât de dificilă ar fi o situaţie, un om echilibrat nu permite altora să-l manevreze după bunul plac şi să preia controlul asupra lui. De exemplu, în loc să vă frământaţi pentru că şeful vă face viaţa grea, încercaţi să înţelegeţi că sunteţi singurul care are puterea de decizie în privinţa felului în care veţi acţiona şi schimbaţi-vă starea emoţională. Nu fug din faţa provocărilor Schimbarea este un proces inevitabil şi firesc în viaţa fiecăruia, care ar trebui să ne ajute să evoluăm spre mai bine. Fiţi flexibili şi încercaţi să identificaţi părţile pozitive ale unei situaţii noi. Puterea de a ne adapta este esenţială pentru satisfacţia individuală şi avem cu toţii această abilitate, trebuie doar să fim deschişi şi mai puţin temători. Nu-şi irosesc energia cu lucruri pe care nu le pot controla Trebuie să fii mai puternic decât crezi pentru a recunoaşte că nu poţi face faţă anumitor situaţii sau că nu ai puterea de a le controla. Nu este greşit să accepţi împăcat o situaţie pe care nu ai cum să o schimbi. Ce rost are să-ţi faci o mie de griji sau să-ţi ieşi din sărite pentru că eşti blocat în trafic, cu toate că nu depinde de tine rezolvarea problemei? Totuşi, până şi în astfel de situaţii există o direcţie în care putem lua măsuri, iar aceea este să ne controlăm atitudinea. Nu încearcă să mulţumească pe toată lumea Este obositor şi neindicat să le faci mereu pe plac celor din jur, dar ajungem să ne comportăm astfel de multe ori pentru că ne este teamă de cum vor reacţiona alţii în faţa adevărului. Asta nu înseamnă că nu trebuie să vă străduiţi să-i înţelegeţi pe ceilalţi, dar nu faceţi asta cu orice preţ, mai ales dacă preţul plătit este chiar liniştea dumneavoastră sufletească. Nu vă temeţi să spuneţi ceea ce simţiţi atunci când este necesar: un lucru pe care caracterele puternice îl acceptă şi nu se tem să-l facă. Nu se tem să-şi asume riscuri calculate Nimeni nu spune că trebuie să vă aruncaţi cu capul înainte sau să luaţi decizii pripite, dar este la fel de greşit să nu vă asumaţi riscuri sub nicio formă. Analizaţi o situaţie şi puneţi în balanţă, într-un mod cât mai obiectiv, posibilele riscuri şi beneficii înainte de a lua o decizie, dar nu vă temeţi să acţionaţi dacă simţiţi că aţi putea avea de câştigat. Nu se agaţă de trecut Experienţele trecute ar trebui să ne ajute să învăţăm unde am greşit, nu să ne împiedice în mod constant să evoluăm. Firile puternice nu pierd timpul cu lamentări despre ce ar fi putut să fie dacă ar fi acţionat altfel. Îşi acceptă trecutul, nu retrăiesc la nesfârşit întâmplările nefericite şi nu se raportează la zilele de glorie atunci când ajung într-un impas. Aşa că trăiţi în prezent şi faceţi planuri pentru viitor, nu lăsaţi trecutul să atârne ca o piatră de moară. Nu repetă aceleaşi greşeli la infinit Încercaţi să vă asumaţi responsabilitatea pentru propriul dumneavoastră comportament şi învăţaţi din greşeli. Să învăţaţi din greşeli presupune să nu le faceţi din nou cu prima ocazie. Transformaţi greşelile trecute în avantaje şi folosiţi-le pentru a lua deciziile care vă pot face fericiţi. Aţi fost avertizaţi, luaţi aminte pentru că istoria are prostul obicei să se repete. Nu resping succesul altora Învăţaţi să admiraţi şi să acceptaţi succesul de care se bucură alţii. Invidia şi gelozia distrug starea de bine, vă fac să simţiţi că aţi fost tras pe sfoară de cineva chiar dacă nu este adevărat. Încercaţi să înţelegeţi că succesul real se obţine cu sacrificii şi multă muncă. O persoană puternică înlocuieşte invidia cu ambiţia de a-şi clădi propria şansă către succes. Nu se lasă descurajaţi Eşecul nu este un capăt de drum, ci şansa de a o lua de la capăt şi de a reuşi în ceea ce v-aţi propus, de a deveni mai buni, mai experimentaţi cu fiecare încercare. Nu se tem de singurătate Fericirea unui om puternic nu depinde în mod esenţial de cei din jur. O astfel de persoană se bucură de compania apropiaţilor, dar se simte bine şi când este singură cu gândurile sale. Teama de introspecţie este cea care ne face să fugim de singurătate şi să devenim dependenţi de compania permanentă a altora pentru a putea să ne bucurăm de viaţă. Nu trec prin viaţă cu impresia că lumea întreagă le datorează ceva Liniştea sufletească nu este destinată celor care trăiesc permanent cu convingerea că li se cuvin anumite lucruri fără să aibă niciun merit. Oamenii puternici nu sunt educaţi în ideea că ceilalţi trebuie să aibă grijă de ei sau că trebuie să le ofere ceva anume, ci caută în permanenţă oportunităţile pe care le pot valorifica prin propriile puteri. Nu se aşteaptă la rezultate imediate Realizările importante nu se obţin peste noapte, indiferent dacă încercaţi să puneţi pe picioare o afacere sau să scăpaţi de kilogramele în plus. Încercaţi să vă folosiţi voinţa şi priceperea pentru a ajunge unde vă doriţi, fără să vă raportaţi mereu la timp.

Un gand de seara

Un gand, poate fi chiar si-o poveste sau de ce nu, un mit sau o minune, pentru acela care crede, cum ca viata ar fi: Un joc pentru unii/unele-poate fi chiar o vacanta, iar pentru altii/altele-poate fi un chin…Cu totii isi spun: Nimic nu-i la intimplare! Cu totii isi repeta acelas fals slogan:Daca toti ar fi ca mine, lumea asta s-ar schimba!
M-am ratacit printre cuvinte, cautind si rasfoind sa aflu calea ce ma duce la eu-l meu ce ratacea prin timp! Trimis am fost, aici in lume si am primit chiar si un nume ce-mi spune clar si ma invata ce caracter am si ce ar trebui sa-mi schimb! Nascut in ziua 23 a saptamanii insemnata cu cifra 6,din luna a sasea a anului ’75 din secolul trecut, aceste date nu le pot schimba  niciodata, deoarece ele imi spun, de cata vreme sunt sici! In schimb, daca”schimb locul” poate ”schimb norocul”…..!La fel sta treaba si cu ”numele”, un Jimmy nu poate fi ca Gheorghe si nici Mihai ca Mihil, Mihaela ca Mirela, si nici Maria ca Miriam..!
Sa caut printre stele, cine sunt sau sa ma caut printre regi, ar trebui sa fiu mai mult decit nebun sau un dement ce crede in povesti!

Uffffffffff…Cata valoare are intelepciunea?! Nimic nu este atat de valoros, ca atunci cand stii prea bine: Cine esti, si incotro te-ndrepti!!
M-am regasit tot printre cuvinte, chiar daca la-nceput, imi era atit de greu sa le deslusesc intelesul, atit de bine ascuns printre semnele de ”punctuatie”…astfel am ajuns sa inteleg, adevaratul sens al calatoriei mele pe acest taram de vis!

Sa cred in zei, ar fi, ca si cum as crede in cuvinte goale…Sa cred in dumnezei din lut sau chipuri inventate de artisti, as fi exact ca si copilul din trecut, cand ma abureau ca vine”mosul”, care-mi va aduce si ”plocoane”
…sa cred in dumnezei nascuti din trup de om, ar insemna ceva.
-Cum poti sa nu crezi in carne si in oase, si-n sange petrecut prin vene si-apoi sa zici ca-i dumnezeul tau, ce te salveaza de te-ncrezi in el??!!
Leviticul 26-Binecuvintarea:
Sa nu va faceti idoli, sa nu va radicati nici chip cioplit, nici stilp de aducere aminte; sa nu puneti in tara voastra nici o piatra impodobita cu chipuri, ca sa va inchinati inaintea ei; caci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”…Blestemul, il gasesti tot la Leviticul 26.

Chiar daca aceste cuvinte au fost spuse fiilor lui Iaacov sau mai bine zis poporului lui Israel, ne sunt de invatatura si noua celorlalte popoare. Scrie foarte clar, negru pe alb, pe intelesul tuturor celor care stiu sa citeasca…Cum pot sa fac ceea ce m-au invatat inaintasii mei, din moment ce aici scrie exact contrariul?!

Jurnalul unei dimineţi de mai – final de poveste

De la Noaptebunacopii’s Blog:

„În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie.

De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, “dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se (“parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate …

Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
“Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon – Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit, m-am pierdut, am trăit din inerţie.

Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. “Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
“Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti?
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”

După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.

Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. “Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.

Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. “Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. “Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.

“- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. “Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. “Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise “sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate “darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…

Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.

Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.”

Sursa: ADELA ONETE, facebook 6 februarie!

Lipsuri

Pe parcursul vietii, omul, duce(simte)lipsa mai multor ”lipsuri”, chiar daca ar avea toate bogatiile din lume
ceva-ceva tot trebuie sa-i lipseasca! Absolutul, perfectul, nu isi are”locuinta” in inima noastra a pamintenilor.
Cautand ”lipsurile”,nu vei avea timp sa te bucuri de ceea ce te inconjoara!!
Azi, doresc sa”imi” vorbesc despre o ”lipsa” aparte, numita de psihologi:
LIPSA DE COMUNICARE
.
..atunci cind nu te poti intelege cu partenerul de viata sau cu cei din jurul tau, automat vei da vina pe, comunicare! Hmm…Oare asa sa fie??!
Ca intodeauna, eu trebuie sa fiu mai cu”coarne”, asa ca, voi spune, nu comunicarea este vinovata, ci vinovat este acela/acea, care cauta un alt gen de comunicare, fata de comunicarea precedenta(cred ca intelegi la ce fac referire).
Un doctor docent nu se va casatorii cu o femeie de servici, iar un cioban nu se va cupla cu o profesoara de limbi straine, nici un birjar cu o stewardesa, nici un popa cu o stripteueza…chiar daca acestia ar fi imbracati la patru ace, imbalsamati in cele mai scumpe parfumuri si plimbati in cele mai scumpe limuzine, cand vor fi pusi fata in fata, la o discutie deschisa, la o cafeluta, la taclale sau mai stiu eu ce, discutiile vor fi foarte-foarte limitate, adica o comunicare mai restrinsa, iar in termeni mai ”psiho”.. Comunicare  lipsa! Adica, nu sunt pe aceasi, unda, frecventa , cum vrei sa o numesti, unul e pe FM, iar celalalt pe AM… Orange sau Vodafone, CNN sau ProTv. Am adus aceste exemple doar pentru a scoate in relief ideea principala, de asta m-am dus dincolo de ”Extreme”, asa ca, incearca sa pricepi lucrurile din mai multe puncte de vedere,nu te multumii doar cu ceea ce vezi ACI.

De la Extreme la Miezul Problemei…
”Patura”Mijlocie, Prostimea sau Lumea_Mea, lume in care traiesc si imi duc zilele…Lumea celor care isi spun”Normali”. In aceasta lume nu ar trebui sa fie Lipsa de Comunicare, deoarece suntem foarte ( apropiati) unii de ceilalti :)…muncitori, impartiti pe mai multe profesii, educatori, invatatori, etc.etc.

Lipsa de educatie, ne-a transformat si pe noi, cei din mijloc, astfel ne-am indepartat unul de celalalt. Asta e singura mea CONCLUZIE…..Ea vrea filme romantice, El sa nu piarda meciul…Ea la coafor, El la…..Alegere.
In acest timp, copilasii fac cei duce mintea, adolescentii tot la fel…tineretul se drogheaza, si uite asa ne educam…si in tot acest timp, fiecare parinte isi”crede” copilul ”sfint”, iar el/ea(parintii) se cred niste educatori exemplu, iar daca se INTIMPLA, ceva cu fiul/fiica, arunca vina in spatele profesorilor sau a vecinilor. Mdaa…Lipsa de Comunicare, cu propriul tau Eu, te-a facut sa uiti cine esti, iar daca ti se spune unde gresesti, imediat ti se ridica colesterolul si incepi sa…….demonstrezi ce ascunzi in tine!!

Multa vreme, mi-am spus ca eu sunt cel nebun, daar cu timpul am inteles ce si cum! Eu, stiu cine am fost, si  stiu cine sunt..si  Zi de Zi, ma lupt cu propriile mele defecte si incerc sa le transform in fapte pozitive, nu las sa mai intre in inima mea nici un gind ”negru”, deoarece stiu ce se poate naste  acel gand negativ…Nu mai dau friu liber sentimentelor emotionale, deoarece acestea ma pot face sa nu mai vad adevarata ”lumina”a lucrurilor…Azi si acum, eu imi aleg drumul..astfel nu ma mai pot rataci printre carari…cred ca sunt destul de sociabil cu orice individ, dau sansa fiecarui om, in schimb,prietenii eu ii TRIEZ…toate avutiile de pe pamant nu imi pot cumpara Eu-l, asta imi spune ca:EU_Sunt_EU!
De acum incolo,  pentru mine exista un singur drum…..
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi, si nu se aseaza pe scaunul celor batjocoritori!Ci isi gaseste placerea in Legea Domnului, si zi si noapte cugeta la Legea Lui!”(Psalmul 1)

Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor: „Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om.Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata,si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,fie bine,fie rau.”(Eclesiastul12;13,14)