Doua picioare de albeata varului pasesc cu greu prin nisip, printre galetuse colorate, printre sâni innegriti de soare, pe langa trupuri fusiforme, zvelte, sarate. Se apropie incet de valuri, niste valuri de o bogatie neobisnuita in acea zi.

Ezita la primul contact cu apa, care se lipeste de ridurile adanci din pielea pergamentoasa. Inca doi pasi, un ocol pe langa trupul carnos al unui bebelus-aspirator-de-scoici, si apa ajunge pana la glezne. Cioburi din valurile sparte ii uda genunchii. Batranul zambeste: acum nu doar priveste marea, o si simte. Fiecare lovitura a ei e un cutremur pentru trupul palid, invechit si fragil. Dar zambetul batranului rezista. Langa el, cineva il ajuta.

Am fost martor la aceasta scena in urma cu putin timp, pe una dintre plajele Marii Negre. Statiunea duduia de indemnuri la party, la distractie, la fericire maxima. Figurile celor intinsi pe nisip, alaturi de mine, nu pareau fericite. Obosite, da. Amortite, relaxate, poate.

Fericit parea a fi doar batranul fragil, in timp ce isi inmuia picioarele in valuri, si femeia matura de langa el, cea care ii sprijinea corpul si ii ghida pasii. Douazeci de minute a durat drumul de la umbrela care-i adapostea pana la mare si inapoi, desi plaja era ingusta in acel loc. Douazeci de minute pentru cateva clipe petrecute in valuri.

Cand m-am intors in Bucuresti am trecut pe langa unul dintre acele ziduri cenusii pe care cineva a scris „priveste cerul…”. Si atunci mi-am amintit o poveste spusa de Neagu Djuvara, in urma cu o luna, intr-una dintre librariile Humanitas.

Era de pe vremea cand George Enescu canta inca pe scena Ateneului roman si mos Neagu era ofiter tanar si sot proaspat. Ajuns pe undeva prin Transnistria si fara sa-si mai fi vazut sotia de luni intregi, Neagu Djuvara a reusit sa obtina o permisie si sa ajunga rapid in Bucuresti cu avionul postei.

Plin de paduchi, murdar, neras si imbracat intr-o aspra manta militara, tanarul a ajuns acasa exact cand sotia sa, impreuna cu o prietena, se pregateau sa mearga la un concert in care solist era Enescu. Prietena tinerei familii Djuvara a renuntat generos la bilet in favoarea lui Neagu. Ofiterul s-a spalat, parfumat, a imbracat un frac usor si moale si s-a trezit ascultandu-l pe Enescu la Ateneu, alaturi de iubita lui.

Au trecut 72 de ani de atunci si ochii lui mos Neagu s-au umplut de lacrimi povestindu-si amintirea si vocea i s-a inmuiat: „eram fericit”.

Ne intoarcem melancolici din vacantele noastre moderne. Nu mai vedem marea pe fereastra, ci un santier neterminat si blocat pentru cine stie cat timp. Nu mai dejunam pe o terasa la soare, ci in graba fugind spre metrou sau cautand un loc de parcare. Nu ne mai mangaie nisipul, ci gropile si cainii vagabonzi. Trecem pe langa „priveste cerul…” si, brusc, ne simtim obositi desi abia ne-am intors din vacanta. O vacanta care, chiar daca ne-a relaxat, nu pare sa ne fi reincarcat.

Pentru ca oricat de frumos ar fi cerul, si marea, si rasaritul, doar privitul lor nu ne ajunge. Inlauntrul nostru, acolo unde tehnologia medicala inca nu vede, avem niste baterii stranii al caror principal combustibil nu sunt peisajele frumoase sau petrecerile furtunoase, ci afectiunea.

Privitul cerului ne relaxeaza, dar doar atingerea lui, contactul cu el ne reincarca. Si asta, ca orice schimb important de energie, cere un anumit efort.

Femeia de care batranul se sprijinea pe plaja atinsese acest cer. La fel si prietena familiei Djuvara, care a renuntat la o seara eleganta in favoarea celor doi indragostiti.

Anonimii care daruiesc astazi bilete la concertul din deschiderea Festivalului Enescu – prin concursul „Zece bunici fericiti” au descoperit si ei ca mai important este sa atingi cerul, nu doar sa-l privesti.

In vacantele noastre cautam cele mai frumoase plaje, cele mai confortabile hoteluri si cele mai gustoase mancaruri. Si, chiar dupa ce le-am gasit, ne intoarcem acasa melancolici, oarecum obositi.

Uitam, copilareste, ca ceea ce ne relaxeaza trupurile, nu ne invioreaza si sufletele.

Daruind vei dobandi; e un adevar simplu. Si intr-o tara complicata, cum e Romania, adevarurile simple trebuie repetate neincetat.