O noua perla a turismului, in Sibiu!

Proiectul pentru renovarea caselor din Târnăvioara, sat ce aparţine de Copşa Mică, este iniţiat de primăria acestui oraş, Direcţia Judeţeană pentru Cultură (DJC) Sibiu şi Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”.

Localitatea are aproximativ 100 de case, iar planul prevede ca studenţii arhitecţi să elaboreze schiţe pentru ca lucrările de renovare să urmărească redarea aspectului pe care aceste locuinţe îl aveau acum 150 de ani, atunci când au fost construite.

În cadrul unei şcoli de vară organizate aici, zece studenţi au desenat fiecare casă în parte. Reamenajarea ar presupune, printre altele, şi demolarea porţilor de fier cu plastic, înlocuirea termopanelor cu tâmplărie PVC albă cu ferestre în stil tradiţional şi îndepărtarea soclurilor din marmură şi ciment.

”Nu e prima tentativă de a schimba ceva la Târnăvioara. Acolo sunt trei străzi, una săsească, una românească și una țigănească, iar zona a fost mereu izolată de restul comunității. Eu am zis să valorificăm patrimoniul cultural, pentru că la case nu s-a intervenit prea mult. Sunt tot ca acum 150 de ani și eu am în minte exemplul de la Viscri și așa vreau să fac și aici. Vrem să facem un punct turistic important din Târnăvioara. Acum încercăm să accesăm niște fonduri pe un proiect de patrimoniu în valoare de 800.000 euro. Noi încercăm să tot obținem bani, dar dacă nu reușim o să renovăm pe banii primăriei câte două case pe an și chiar dacă o să dureze zece ani până termin proiectul, tot îl duc la bun sfârșit“, spune primarul Tudor Mihalache, citat de turnulsfatului.ro.

Planul cuprinde și accesarea unui fond de meserii, adică să fie pregătiți oameni din zonă pe meseriile necesare procesului de renovare și așa să existe și mână de lucru.

Autorităţile au luat legătura şi cu comunitatea saşilor plecaţi în Germania, iar o familie a fost convinsă să cumpere şi să renoveze o casă veche din Târnăvioara. O altă familie, din Mediaş, s-a mutat recent şi face acelaşi lucru.

Sursa:http://ro.stiri.yahoo.com/

Iubirea

Iubirea este in noi,dar nimeni nu o cunoaste..nimeni nu-si da seama cine e..nimeni…si de aceea,sa scrii despre necunoscut este o munca foarte grea..sa scrii despre iubire este o arta imposibila..pentru ca acest sentiment se poate transforma in orice moment..dintr-un inger poate deveni un animal,cel mai periculos animal..care te poate ucide..adesea iubirea te indeamna sa scrii..dar sa gasesti cuvinte potrivite..e cel mai dificil lucru …pentru ca,atunci cand scrii espre iubire,si mai ales despre iubirea ta,o parte din sufletul tau este cedat textului…cuvintele prind viata..pentru ca numai asa ceea ce scrii poate deveni o opera..tu esti creatorul,iar textul pe care il modelezi cu puterea mintii,dar mai ales a sufletului,este o scultura,un autoportret pe care ti-l faci..nu pentru a arata lumii ca esti important,nu pentru a arata lumii ca stii sa iubesti..nu scrii niciodata pentru a demonstra cuiva ceva.NIMENI nu va intelege niciodata ce scrii…vor da mii de interpretari gresite..de aceea,scrisul este o cale de a comunica cu sufletul tau,fara ca altcineva sa intervina..este o inglinda in care descoperi propriile calitati si defecte..daca ai venit pentru a castiga celebritate,respect din partea prietenilor,afla ca ai gresit…aici nu castig respect,prietenii vor rade…in unele cazui..dar,nu pentru ei scrii..nu iti pictezi viata pentru a deveni un star..pentru ca altfel,daca scopul principal va fi altul decat descoperirea sufletului tau,cu siguranta rezultatul va fi o caricatura…va fi o greseala,o eroare de care numai tu esti vinovat..daca sufletul tau te indeamna sa scrii,scrie..chiar daca pare o aberatie,ai incredee totala in el..vocea iubirii,melodia inimii,este o lege eterna pe care nu trebuie niciodata sa o incalci..vointa ei este porunca,si trebuie intotdeauna

Televiziunea

Televiziunea nu a fost inventata sa educe, ci sa informeze si distreze. Educatia ne+o da familia si apoi scoala. In functie de ceea invatam acolo, alegem mai tarziu canalul preferat, emisiunea preferata, muzica preferata, prietenii, mancarea. Cam tot ceea ce suntem este rezultatul mediului de acasa si al sistemului de invatamant.

Personal as desfiinta CNA-ul. Oricum e un instrument politic, nu o arma educationala. Prefer oamenii asa cum sunt ei in realitate, decat inchistati de groaza unei amenzi de la CNA.

Vina e a parintilor daca isi lasa copiii de 12 ani sa se uite la miezul noptii cum Vadim Tudor ii spune unei membre de partid „da+te n mortii ma+tii”.

Fara nicio legatura cu ce am zis mai sus, m+a uns pe suflet polaia de afara. 

Furtuna in desert

 

Iar e furtună. Vânt năprasnic!
De data asta oare ce-mi aduce: nisip din Sahara, zburând peste mări şi tari? Pulbere de stele? Sau doar lacrimi?
Furtunile mele de obicei le aduc pe toate. Uneori deodată, alteori pe rând. Cel mai mult îmi place când vine nisipul. Îmi place senzaţia aia în ochi. Ca după beţie. Clipeşti, te zgârie. Închizi ochii, te zgârie. Deschizi ochii, te zgârie. Plângi degeaba, te zgârie. Te zgârie până plângi şi în creier. Simţi zgârietura pe la colţurile ultimei circumvoluţiuni pe stânga. E mai greu acolo cu scărpinatul.
E exact colţul în care nu ajunge andreaua. Şi te mănâncă al naibii emisferă. Şi colţul. Şi capul. Şi toate. Şi se transformă în durere. Şi tu nu te poţi scărpina. Că ai rămas fără degete. Sau ai Căzut în WC, ca Sfânta Vineri. Sau ca fata din poveste, aia, care a plecat la oraş şi în loc să se facă divă, pur şi simplu, a terminat povestea total abrupt: a căzut în WC. End of story.
Dar aici la mine e în plină desfăşurare, nici un end. Furtuna îşi face de cap cum vrea muşchiul ei.. Presărată de minciuni imaginare sau inimaginabile. Nici nu mai ştiu să fac diferenţa între ele. E tot o apă şi un pământ. Mai contează? Un vânt cu miros dulce acrişor, ca o vomă de copil mic sau un pahar de” noni original”. Pe gulerul bluzei mele de sărbătoare. Mă împroaşcă nisipul cu iz de beduin scăpătat. A naibii pielea pe el, cere un dolar să te pozezi cu el.
Mi-a zis doctorul că-s defectă. Corpul meu nu transformă enzimo-peptido-nuștiuce în serotonină. Stai mă frate, cum adică? Ăla parcă era hormonul fericirii! Îmi pui nişte sârme pe cap, mă cuplezi la o maşinărie şi-mi spui: sorry, doamnă, serotonină nexam.. Şi-mi mai spui că am şi acid uric, s-o las mai încet cu carnea. Că mi se umflă degetele de la picioare şi o să arăt că baba Dochia în mizerie. Apoi mă slobozi afară din cabinet în plină furtună. Mă laşi cu ochii în soarele Saharei privind la beduin. Fără serotonină. Îmi zici să înghit două tablete de hamei pe zi. Măcar de-mi ziceai să beau două beri pe zi. Iar m-am întristat. Dragii mei nu am serotonină în dotare.
Acum înţeleg de ce-mi aducea furtuna atât de rar pulbere de stele. Venea totdeauna una pe faţă zece pe dos, cu andrele numărul 1. Ca să fie ţesătura deasă şi bătută. Fără găurele să nu pătrundă vântul. Doar lacrimile să se scurgă printre ele. Fără număr, pe unde apucă,: prin piaţa de zarzavaturi şi brânze, la mall, la supermarket. Fără pic de ruşine, fără milă de rimel. Ca să arăt ca o sperietoare de ciori în lanul de floarea soarelui. Mâncând clătite umplute cu ciuperci.
M-am liniştit definitiv. Înseamnă că nu-s eu de vină. Tristeţea mea e o consecinţă directă a unui defect fiziologico-genetic. Defectul e de vină, că-s tristă de la minciuni şi prostie, de la intoleranţă şi răutate, de la oameni fără caracter, fuduli, de la cocalari şi piţipoance, de la incultură şi intoleranţă. Şi altele asemănătoare cu cele sus menţionate.
De acolo furtuna de nisip, de acolo vântul ce bate uneori atât de năprasnic prin neuronul meu. Măcar acum sunt liniştită, nu-i de la mine. Sunt stricată şi gata, am o scuză. Am scăpat.