Câteodată ai nevoie doar de o privire care să îţi mângâie rănile. Şi priveşti spre cer, acolo de unde ştii că se revarsă lumina şi mângâierea care te poate alina. Acolo s-au mutat mulţi dintre cei dragi nouă şi locuiesc printre stele. În casa lor e linişte şi libertatea supremă şi, din când în când, ne ating lacrimile de dor. Cu toate astea, ei locuiesc în continuare în noi şi niciodată nu vor părăsi sufletele noastre.

Scrisorile noastre cu destinaţia cerului au timbre de dragoste şi dor. Sunt rugăciuni pentru cei care ne privesc cu profundă iubire de Sus. Şi, la rândul nostru, primim rugăciunile lor. Omul ascunde o ploaie de mistere, cerul mărturiseşte o ploaie de frumuseţi. De doruri şi lumini care vin să ne îmbrăţişeze. Omul plânge cu clipe ostenite, cerul plânge cu eternitate. Între oameni plouă cu tăceri, între cer şi om plouă cu rugăciune. Să atingem aceste ploi de binecuvântare şi ele ne vor fi leac.
Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieţii tale, spunea memorabil Marcel Proust. O bucată de cer îţi poate fi cel mai frumos veşmânt, dar şi tratament. Să te înveleşti cu cerul când te simţi deznădăjduit şi singur, este cea mai profundă manieră de vindecare. Cei care te veghează de acolo te pot atinge astfel într-un mod luminat.

Text prelut: facebook