Prin urmare, profesorii, ca orice altă ființă umană, se împart în două categorii: cei care umplu un copil și cei care iau de la copii: putere, vitalitate, încredere în sine.

Fiecare om pe lumea asta are un fel de recipient, de container interior în care unul sau altul pune energie sau soarbe din ea. Copiii n-au sisteme de apărare. Au doar mecanisme de adaptare față de cei care îi devitalizează: sunt obraznici, opoziționiști, nepăsători, introverți, plângăcioși, iertați etc.

În devenirea sinelui sau a ideii despre cine suntem fiecare, aceasta invizibilă energie, perfect procesată de emisfera noastră dreaptă, e fundamentul stării de bine sau de panică a amigdalei – acel centru de comandă a emoției care susține gândirea de calitate, inteligența, cogniția înaltă.

Pedagogia ar trebui să înceapă cu lecția 1…
NU despre ce facem în clasă, ci despre cine SUNTEM în clasă.

Pe copii, nu cuvintele îi învață, ci starea omului care produce cuvintele.

Cred că va veni o vreme când omenirea o să realizeze de ce au intrat școlile în criză, de ce avem atâți copii dezangajați, agitați și neatenți.
Aceasta este o generație care aude două mesaje contradictorii și simultane: una spun părinții și dascălii lor, alta este și simte o mare parte dintre acești adulți. Semnale mixte, unul împotriva celuilalt. De ce ar fi copiii bine!?

Cred că ăsta e motto-ul pentru copiii noștri: Fiecare adult e răspunzător pentru ENERGIA pe care o aduce lângă copiii lui.

sursa: Oana Moraru, Helikon