Şcoala este un un bun măsurător al numărului de adulți neîmpăcați cu sine. În țara asta – prea multă nevoie de control, deci, prea puțin leadership şi inspirație.

O veche înțelepciune spune că cei care îşi iau rolul în serios sunt cei mai predispuşi să eşueze. Vocea schimbată, prețiozitatea, buzele strânse în control, nefirescul firii – sunt semnalmentele profesorului care se ia în serios, ca rol, ca reputație; se ia mai în serios pe sine decât pe copii şi ce se petrece în interiorul lor, în minte şi în emoție. În ambiția asta se consumă orice şansă autentică de conectare si comunicare.

Transformarea educației noastre începe cu trezirea dintr-o mare iluzie relațională. Aceea că noi, adulții, ne aflăm în jocuri de putere cu elevii. Ca să o facem, înainte de programe metodice, ne trebuie programe de dezvoltare emoțională şi socială a adultilor. Ore de respirație, concentrare, meditație, exerciții de integrare a copilului interior, de autoiertare, exerciții de iubire, de acceptare personală.

Utopic, da. Fără evoluție spirituală, însă, omul care stă cu fiica sau fiul tău în clasă, zi de zi, poate fi un om care îl trage în jos, chiar cu aparența formală a cunoaşterii organizate în caiet. O creştere pe dinafară şi-o cădere pe dinăuntru, mută, subtilă si fără martori.

sursa: Oana Moraru- Helikon