Nu am fost pus în situaţii limită. Ca orice om, am durerile, supărările, neîmplinirile, eşecurile mele. În fiecare zi, pierd câte puţin, greşesc undeva, ratez o şansă. La intervale neregulate, se întâmplă să pierd mai mult sau să fac o greşeală mai mare. Atunci e mai greu. Nu a fost totuşi niciodată într’atât de greu. Rezist, chiar cu riscul de a părea insensibilă, rece, inumană. Văd clar pata neagră de pe sufletul meu. Văd fiecare clipă în care nu am făcut ce trebuia făcut. Văd fiecare om pe care l’am rănit inutil. Văd şi lucrurile frumoase, din când în când. Într’o zi, nu va mai fi nimic. Gândindu’mă la ziua aceea, mi se face frică. M’am învăţat să pierd oamenii pe care i’am iubit cel mai mult, dar încă n’am învăţat cum sa mă resemnez că mă voi pierde şi pe mine. Nu cred în minuni, ştiu că odată şi’odată se va întâmpla. Aş vrea doar ca, în clipa aceea, să nu fiu acolo.

De vreme ce fug de moarte, e clar că n’aş putea să o provoc. Am căutat şi alte motive în afara spaimei de a nu mai fi. Nu le’am găsit în credinţă. Secole de’a rândul, Biserica s’a bazat pe oameni naivi pe care i’a putut domina. Între timp, oamenii au rămas la fel de naivi, doar că nu mai poate să’i domine. Un preot nu m’ar putea convinge cu Biblia lui. I’aş zâmbi şi i’aş spune că e o poveste frumoasă. În mod cert, nu ameninţarea cu iadul m’ar aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Mă gândesc acum că, deşi nu am crezut niciodată profund, deseori am simţit nevoia să cred. Nu neapărat într’un dumnezeu creştin, cred că aş fi fost dispusă să accept existenţa oricărui dumnezeu. Într’o zi poate îmi voi construi unul. Un dumnezeu al meu, cu care să vorbesc dimineaţa la cafea şi care să’mi arate unde pot găsi linişte.

Am căutat motive şi în familia mea. Înainte erau trei. Au mai rămas doi. Două suflete pentru care moartea mea ar însemna sfârşitul raţiunii lor de a exista. Mi’am spus de multe ori că pentru ei trăiesc, pentru ei mă străduiesc să fie bine. Ipocrizie mascată într’un amalgam de dulcegării. Trăiesc pentru mine şi nu mă străduiesc deloc. Merg pe muchia valului. Mama – cu mama e altă poveste. Ea într’adevăr trăieşte pentru mine. Nu i’am spus prea des că o iubesc. Mama luptă, mama se zbate, mama supravieţuieşte pentru a supravieţui eu. Nu ştiu de ce vorbesc despre asta. Oricum, în esenţă, frica de moarte este cel mai însemnat, dacă nu chiar singurul motiv pentru care nu vreau şi nu pot să mă sinucid.

Încerc, pe de altă parte, să înţeleg motivele altora. E greu să reconstitui motivele unui mort. E ca şi cum ai pretinde că ai înţeles o carte citindu’i doar rezumatul. Cine poate şti ce’a fost în mintea lor, când s’a produs mai exact declicul, în ce trăiri au fost îmbrăcate ultimele secunde – mai ales ultimele secunde, ultimul gând. Despre cele mai multe sinucideri am auzit la televizor. Înainte de a se umple ştirile de cadavre, erau mai degrabă evenimentul senzaţional. Foşti membri PCR, procurori, oameni de afaceri, pe seama cărora au curs anchete, presupuneri şi emisiuni. Presupun şi eu că unora dintre ei le’a fost teamă de urmările unor lucruri pe care le’au făcut. Teamă de închisoare, de exemplu, teama de ruşine, de decădere. Revin la o idee anterioară – cine poate şti ce’i în sufletul unui om? Cert este că niciunul din ei nu mi’a stârnit milă, sau vreun prea mare interes. Nimic decât alţi oameni care au murit.

A urmat şirul sinucigaşilor cu bocanci, soldaţi în termen, cei mai mulţi cu puţină educaţie, provenind din medii sociale sărace, părăsiţi de o iubită oarecare şi aflaţi numai la un glonte distanţă de opţiunea liber exprimată de a muri. Până la iubită, însă, până la constatarea sărăciei şi la acuzaţia de analfabetism, drumul trece prin aţintirea unui deget către sistemul militar românesc, care mult timp a promovat barbarismele inutile, chipurile în scopul de a te face bărbat. Când luni de zile ţi se revocă dreptul de a fi respectat ca om, e lesne de înţeles de ce unii, mai slabi de înger, s’au conformat şi n’au mai vrut să fie oameni deloc. Nu zic că în alte sisteme militare din lume soldaţilor li se dau flori. Totuşi, nu s’a acordat prea mare atenţie celui căruia i s’a pus arma’n mână şi grenada în buzunar.

În aceeaşi grupă de vârstă am aflat în timpul facultăţii că mai sunt şi studenţi care se sinucid. În căminele prin care’am stat eu, într’un an sau altul, au fost doi plus o tentativă eşuată. Au mai fost şi alţii, de care aflam periodic, şi poveştile lor circulau zile bune înainte de a fi îngropate definitiv. Pe morţii mei nu prea pot să’i îngrop, pentru că am fost acolo. Sunt, însă, pe an ce trece, tot mai şterşi. Un băiat care băuse prea mult, student eminent la fizică, iubit de o fată care dormea la el în pat, la ora la care s’a hotărât să’şi lege cureaua de gât. O jurnalistă ciudată, hipioată, inteligentă şi suficient de convinsă de decizia ei, din moment ce a urcat până la etajul 4 pentru a se arunca, în condiţiile în care de la parter degeaba te arunci, că’s slabe şansele de’a mai şi muri. Apoi alţii şi alţii şi alţii, din cauza unor examene restante, sau a unor relaţii ratate, sau poate pur şi simplu pentru că nu s’a găsit cineva să le urle’n faţă că nici pentru un examen, nici pentru o fată, nici pentru un băiat nu se merită să renunţi. Să fi fost acela, în întreaga lor viaţă, cel mai mare rău? Dacă da, atunci au murit aproape fericiţi. Aceşti doi morţi ai mei (impropriu spus „ai mei”, îi cunoşteam numai din vedere) m’au făcut să mă întreb de ce nimeni nu a văzut nimic. Este sinuciderea un secret atât de intim şi de spontan încât nu lasă să se arate nicio predispoziţie, niciun semn? A fost mai demult la televizor un film de mâna a doua – într’o traducere aproximativă, pentru că nu reuşesc să’mi amintesc exact, „Să treci pe lângă ferestre deschise”. Probabil că asta înseamnă să nu te sinucizi – să vezi fereastra deschisă şi să mergi mai departe. Din nou, revin: nu e nimeni să surprindă clipa de ezitare din dreptul pervazului? Accept premisa că se poate să nu existe niciun fel de ezitare, să se întâmple atât de repede încât într’adevăr să nu se poată face nimic. Mă izbesc însă într’o altă premisă. Ne uităm din ce în ce mai puţin în ochii celorlalţi, cu tot mai puţină încredere, cu tot mai puţină răbdare de a înţelege şi de a ajuta. Moartea în sine, indiferent de forma ei, e atât de prezentă în toate, încât şi’a pierdut capacitatea de a mai impresiona. Mai mult, nici măcar viaţa nu mai reuşeşte să impresioneze.

Să zicem, viaţa unui copil. Dar ce contează o viaţă? Sinuciderea bântuie de la elevii de liceu până la ciclul primar. Şcolarii mei învaţă că e cea mai bună metodă de a evita bătaia pentru o notă proastă, BAC’ul picat sau corigenţa care te împiedică să intri în BAC, cinciul la capacitate, durerea despărţirii de prietenă. Cine îi învaţă? Dacă aş vrea să acuz, aş spune că văd asta la ştirile de la televizor. Pentru că, altfel, cum le’ar putea măcar trece prin minte ce înseamnă a muri? Eu însămi am conştientizat târziu trecerea în nefiinţă, şi nici acum pe deplin. Când eram mică, mergeam cu bunica la praznice, eu fiind o mare iubitoare de colivă. Pentru coliva aceea suportam chiar să mă uit şi la mort. Nu mi’a fost propriu’zis frică. La început evitam să le privesc faţa, apoi i’am analizat cu puerilă curiozitate, de parcă ai dezmembra o jucărie să observi după ce mecanism funcţionează. Auzeam bătrânii comentând în stilul caracteristic înmormântărilor româneşti: „Ce mort frumos!”. Pentru mine, nu era nici frumos, nici urât. Doar mort. Apoi a murit bunicul meu şi a fost prima lecţie de semantică. Păstrez încă o anumită oroare de a’i atinge. Mă înspăimântă răceala, rigiditatea. Apoi mă înspăimântă toate lucrurile pe care mi le imaginez întâmplându’se sub pământ. M’ar înspăimânta, de asemenea, să văd un om murind. Dar gândurile astea au intrat în capul meu destul de târziu. Înghiţind bomboanele din colivă, nu mi’am imaginat nicio clipă că aş putea să mă sinucid. Copilăria şi adolescenţa mea nu au avut noţiunea sinuciderii.

Am o prietenă bolnavă de schizofrenie. Din când în când, încearcă să se sinucidă, tăindu’şi venele şi făcând poze la sângele curgând. Ştiu prea puţine lucruri despre schizofrenie sau despre oricare altă afecţiune a materiei cenuşii. Se poate ca, în lumea lor, moartea să echivaleze cu a mânca o îngheţată de ciocolată. Chiar şi fără a fi schizofrenic, fiecare dintre noi ascunde o lume. Un univers mărunt şi complicat, cu hăţişuri, drumuri sinuoase şi încâlcite, bucurii şi dureri, paralel cu sinele nostru cel de toate zilele, cu care defilăm la vedere. Un sine care, cel mai adesea şi în cele mai multe cazuri, nu poartă eticheta de nebun. Apoi aflăm într’o zi că s’a autoanulat şi nu înţelegem de ce. Nu mai găsim etichetă. E prea târziu să mai pătrundem în universul interior, dintr’o dată închis, iar cel exterior ne oferă prea puţine indicii. Etichetăm forţat, din nevoia de a găsi o scuză: nu a mai suportat stresul, sărăcia, boala, suferinţa fizică, lipsurile, eşecul, neputinţa de a merge înainte. Uneori aşezăm o explicaţie în faţa celorlalte, ni se pare mai de înţeles, de exemplu o boală incurabilă, o durere care macină trupul lent şi sfâşietor. Sigur, înţelegem, dar numai pur teoretic, pentru că nu am fost acolo, în învelişul acelui trup.

Cum poţi, totuşi, menţine într’un om, altul decât tine, voinţa de a trăi?

Mă tem că, şi fără moartea propriu’zisă, am momente în care mă sinucid lent, refuzând să exist în parametrii normali ai existenţei mele. Spuneam mai devreme că merg pe muchia valului. Impropriu spus, merg. Mai degrabă mă las purtată. Alături de o sumedenie de alţi oameni care se lasă purtaţi, dar şi de alţii care vâslesc cu braţele goale. Nu mai ştiu ce să cred. E bine, e rău? Cine hotărăşte dacă e bine sau dacă e rău? Sinuciderea este, în anumite situaţii, o chestiune de onoare, o datorie. Să ne amintim de piloţii kamikaze, sau de ritualul seppuku, sau de istorioarele despre spioni capturaţi care preferau să moară înainte de a se afla ceva de la ei. Sau de Cleopatra. Sau de aşa-zişii terorişti irakieni. Să ne mai amintim şi de o sinucidere pe care unii au considerat’o frumoasă – o moarte frumoasă a soţiei unui scriitor român, care a ales să moară imediat după stingerea lui din viaţă. O viaţă împreună, o moartea asemeni. I’am găsit etichetă. În definitiv, eticheta e una singură, cu variaţiuni de imagine: moartea pe care o alegi.

În România de azi, pare să aibă tot mai mare căutare, de la o vârstă tot mai redusă. De parcă şi adolescenţii au pornit propriul lor jihad. Cazuri izolate? Atunci mă supun majorităţii şi recunosc: exagerez. Adevărul este, însă, că, ajunsă în faţa clasei, nu ştiu cum să’mi feresc copiii de sinucidere. Sufletele lor sunt din ce în ce mai vulnerabile şi, daţi’mi voie să cred, lipsite de discernământ. Înţeleg că şi sinuciderea, ca orice alt act liber consimţit, devine la un moment dat o opţiune. Nu o dezaprob, nu o judec, dar mi’aş dori ca, măcar la început de viaţă, să nu fie în vocabularul celor care nici nu au terminat de crescut.