Iar e furtună. Vânt năprasnic!
De data asta oare ce-mi aduce: nisip din Sahara, zburând peste mări şi tari? Pulbere de stele? Sau doar lacrimi?
Furtunile mele de obicei le aduc pe toate. Uneori deodată, alteori pe rând. Cel mai mult îmi place când vine nisipul. Îmi place senzaţia aia în ochi. Ca după beţie. Clipeşti, te zgârie. Închizi ochii, te zgârie. Deschizi ochii, te zgârie. Plângi degeaba, te zgârie. Te zgârie până plângi şi în creier. Simţi zgârietura pe la colţurile ultimei circumvoluţiuni pe stânga. E mai greu acolo cu scărpinatul.
E exact colţul în care nu ajunge andreaua. Şi te mănâncă al naibii emisferă. Şi colţul. Şi capul. Şi toate. Şi se transformă în durere. Şi tu nu te poţi scărpina. Că ai rămas fără degete. Sau ai Căzut în WC, ca Sfânta Vineri. Sau ca fata din poveste, aia, care a plecat la oraş şi în loc să se facă divă, pur şi simplu, a terminat povestea total abrupt: a căzut în WC. End of story.
Dar aici la mine e în plină desfăşurare, nici un end. Furtuna îşi face de cap cum vrea muşchiul ei.. Presărată de minciuni imaginare sau inimaginabile. Nici nu mai ştiu să fac diferenţa între ele. E tot o apă şi un pământ. Mai contează? Un vânt cu miros dulce acrişor, ca o vomă de copil mic sau un pahar de” noni original”. Pe gulerul bluzei mele de sărbătoare. Mă împroaşcă nisipul cu iz de beduin scăpătat. A naibii pielea pe el, cere un dolar să te pozezi cu el.
Mi-a zis doctorul că-s defectă. Corpul meu nu transformă enzimo-peptido-nuștiuce în serotonină. Stai mă frate, cum adică? Ăla parcă era hormonul fericirii! Îmi pui nişte sârme pe cap, mă cuplezi la o maşinărie şi-mi spui: sorry, doamnă, serotonină nexam.. Şi-mi mai spui că am şi acid uric, s-o las mai încet cu carnea. Că mi se umflă degetele de la picioare şi o să arăt că baba Dochia în mizerie. Apoi mă slobozi afară din cabinet în plină furtună. Mă laşi cu ochii în soarele Saharei privind la beduin. Fără serotonină. Îmi zici să înghit două tablete de hamei pe zi. Măcar de-mi ziceai să beau două beri pe zi. Iar m-am întristat. Dragii mei nu am serotonină în dotare.
Acum înţeleg de ce-mi aducea furtuna atât de rar pulbere de stele. Venea totdeauna una pe faţă zece pe dos, cu andrele numărul 1. Ca să fie ţesătura deasă şi bătută. Fără găurele să nu pătrundă vântul. Doar lacrimile să se scurgă printre ele. Fără număr, pe unde apucă,: prin piaţa de zarzavaturi şi brânze, la mall, la supermarket. Fără pic de ruşine, fără milă de rimel. Ca să arăt ca o sperietoare de ciori în lanul de floarea soarelui. Mâncând clătite umplute cu ciuperci.
M-am liniştit definitiv. Înseamnă că nu-s eu de vină. Tristeţea mea e o consecinţă directă a unui defect fiziologico-genetic. Defectul e de vină, că-s tristă de la minciuni şi prostie, de la intoleranţă şi răutate, de la oameni fără caracter, fuduli, de la cocalari şi piţipoance, de la incultură şi intoleranţă. Şi altele asemănătoare cu cele sus menţionate.
De acolo furtuna de nisip, de acolo vântul ce bate uneori atât de năprasnic prin neuronul meu. Măcar acum sunt liniştită, nu-i de la mine. Sunt stricată şi gata, am o scuză. Am scăpat.